Gata si cu Minociclina, bat-o vina!
18 Mai 2012 la 12:08 AM (viata cu lyme) - [10 Comentarii]
N-am mai apucat sa scriu de cand am terminat ultima tura de tratament. Am trecut printr-o perioada mai grea si nu mi-a mai ars de scris. Tura asta a fost groaznica, bat-o s-o bata!
Nici nu stiu de unde sa incep. Ma gandeam sa opresc pe strada un adolescent care-mi pare a fi fan de etnobotanice sa-l intreb ce simte cand ia substantele respective. Am senzatia ca l-as fi facut gelos cu simptomele pe care le-am avut eu. Beat that, kiddo! Cumva, daca s-ar putea, tare as vrea sa nu mai repet aceasta experienta. Atunci cand nu mai stii sa mergi, e o intreaga experienta.
Eram ametita incontinuu da’ asta era cea mai mica problema a mea. Uitam aproape orice mi se spunea (tineam minte din trecut dar prezentul era cam in ceata) – sa zicem ca nici asta nu m-a afectat foarte mult, doar ca ma enerva. Aveam probleme cu echilibrul, incercam sa merg pe langa pereti, sa am de ce sa ma sprijin in caz de nevoie. Cel mai infricosator a fost intr-o zi cand, dandu-ma jos din pat, am realizat ca nu mai pot sa merg. Nu stiu daca fizic nu mai aveam putere sa merg sau “uitasem” sa merg.
Nu am cuvinte sa descriu ce am simtit. Nu exista un manual al acestei boli in care sa poti citi ca in ziua x nu vei mai putea sa mergi, insa acest lucru va dura doar 3 zile, dupa care-ti vei reveni. Totul e nou si frustrant. Nu ai idee daca va trece vreodata.
Incerc sa lucrez mult la psihic. Cei din jurul meu spun ca reusesc chiar bine. De multe ori observ chiar eu ca sunt mult mai pozitiva decat multi altii. Unii psihologi spun ca nu e bine sa fii nervos pe boala. Cica ar fi bine sa ramai pozitiv, aproape sa le multumesti spirochetelor ca te invata ceva. Usor de zis, cateodata aproape imposibil de facut. Eu am momente cand imi vine sa le “multumesc” dandu-le de pereti. Iar eu de felul meu sunt un om calm.
Am vazut prin comentarii ca va e greu sa mergeti la munca. Si mie imi e. Infernal de greu, chiar. Dar nu recunosc asta decat pe blog. Am senzatia ca daca as recunoaste cu voce tare, m-as da batuta in fata bolii si nu vreau asta. Consider ca atata timp cat inca pot sa merg la munca, sunt un om… normal.
Nu-mi dau seama cat sunt de intelegatori cei din jur. Compasiunea exista atunci cand intelegi de ce anume iti pare rau. In cazul meu nu cred ca inteleg prea multi. Iar eu am evitat sa vorbesc prea mult despre acest subiect fiindca urasc sa ma victimizez. Singurul motiv pentru care am ales sa vorbesc despre boala mea e pentru a furniza informatii, in nici un caz pentru a fi compatimita.
Nu reusesc sub nici o forma sa mai ajung la timp la munca. Dimineata pierd o gramada de vreme cu medicamentele, prepararea sucurilor (o sa scriu despre asta in alta postare) si multe alte “tabieturi” legate de boala. Ma astept ca intr-o buna zi sa mi se reproseze acest lucru.
Ca multi dintre voi, evit sa-mi mai iau concediu medical (anul trecut am avut undeva la 30+ de zile de concediu medical fiindca am fost fie in spital, fie in pat) si-mi tot folosesc din zilele de concediu de odihna. In curand voi ramane si fara zile de concediu 
.
In concluzie, ma bucur ca s-a incheiat aceasta runda. Urmarile ei nu au fost tocmai roz, astfel ca din pauza initiala de 7 zile, am ajuns sa fiu intr-o pauza de antibiotic mai indelungata, ca sa pot sa-i dau corpului meu o sansa sa isi revina.
Ramaneti pozitivi si nu uitati de terapia prin zambet!